Slavomir Popovici (1930-1983) a fost unul dintre cei mai importanţi regizori de film documentar din România. Filmele sale, în majoritate de artă şi etnografice, depăşesc sfera strictă a documentarului, putînd fi considerate poeme filosofice pe temele trecerii timpului şi ciclului vieţii.

De origine sîrbă, s-a născut în 1930 la Vîrşeţ, Iugoslavia, într-o veche familie sîrbească: bunicul a fost un înalt prelat ortodox, luptător pentru independenţa Serbiei de sub Imperiul Austro-Ungar; tatăl - Zlatibor -profesor de filosofie,  la Universitatea din Belgrad, iar mama – Draghinia - profesoară de biologie - moare la 37 de ani.

Copilăria şi-a petrecut-o între bunica din partea tatălui, la Belgrad, şi cea din partea mamei, la Vîrşeţ. Persoana care i-a marcat copilăria a fost fratele bunicii dinspre mamă, unchiul Joe, care pleacă în America, unde-şi face oarecare bunăstare, dar se întoarce şi participă la creşterea copiilor.

Foarte devreme după eliberarea Iugoslaviei intră în Partidul Comunist (la 12 ani) şi e un fel de copil minune al mişcării. În 1949, Tito se rupe de ruşi, Slavomir fiind la Vîrşeţ, unde gestul lui Tito a fost considerat o trădare faţă de cauză. Şefii locali hotărăsc ca Slavomir să fugă în România ca să participe la rezistenţa împotriva lui Tito.

Trece graniţa ilegal în România. Însă se lămureşte destul de repede că aici nu e ceea ce a crezut. Reuşeşte să-i convingă pe cei care „se ocupau” de el să-l lase să intre la Facultatea de regie (1951). Termină facultatea în 1956. Examenul de absolvire a fost un film despre Baia Mare, o parodie la filmele idilice ale lui Ion Bostan. Se angajează la Studioul de film documentar „Alexandru Sahia”.

Primul film pe care îl face este unul despre pionieri, dar neconvenţional. Inventează  „Ziua nasturilor bine cusuţi”, cărora pionierii le cîntau un imn. Împreună cu colegii săi Erich Nussbaum şi Catrinel Oproiu concepe un manifest al filmului documentar prin care cere să se facă filme reale, cu mijloace moderne. În general la „Sahia” nu i se dădea de lucru, i se dădea doar leafa, şefii lui erau mulţumiţi că nu le face probleme. Toate filmele lui au avut probleme, toate au fost cenzurate, nu îl reprezintă în totalitate.

La „Uzina” (1963), de pildă: au fost zeci de vizionări pînă cînd Răutu, şeful ideologiei în anii '60, cînd Slavomir a refuzat să facă modificările, a vrut să-i impute costul filmului. Viziunea ciopîrţită a prezentat-o muncitorilor de la uzina în cauză („1 mai” din Ploieşti) care trebuiau să înfiereze filmul. Secretarul cu propaganda pe judeţ (Sîrbu) a spus că îi place filmul şi aşa l-au lăsat.

„Romanţe aspre” (1965) - a durat un an pînă l-au aprobat. Şi pe acesta au vrut să i-l impute. Pînă la urmă, au recurs la comentariul lui Ştefan Augustin Doinaş ca să-l salveze. Deşi atît de ciopîrţit, cînd au venit în România membrii Festivalului Internaţional de film de la Oberhausen, au spus că doar pe acesta vor să-l selecţioneze. Pentru Oberhausen, Slavomir a făcut o variantă foarte bună, remontată.

După cele două aventuri cu filme din realitate, Slavomir a hotărît să facă numai filme de artă veche şi etnografie. Şi aşa a avut probleme, de pildă cu „Bun ca ziua” (1974), unde a fost acuzat că filmările sînt prea realiste, şi nu gen Cîntarea României.

La „Soarele negru” (1968) - iniţial - textul era doar prohodul. Brad, şeful cinematografiei de atunci, nu a fost de acord. De aceea textul a trebuit refăcut: l-a scris împreună cu Gabriela Ionescu, scenarist.

Ciclul etnografic „Semne” (1970-1971) a fost făcut pentru televiziunea română cînd Cornel Todea era director. Marea problemă a fost că în comentarii i s-a interzis să pronunţe cuvîntul „moarte”. În loc de moarte a spus  „bătrîneţe”. De aceea, uneori, comentariile (făcute împreună cu Gabriela Ionescu) sînt delirante. În 1982 a scos o „Antologie de poezie sîrbească veche” în colaborare cu Marin Sorescu.

A fost de trei ori înapoi în Iugoslavia. În 1965 a vrut să se întoarcă definitiv, dar a renunţat, rămînînd în România pînă la sfîrşitul vieţii. Ultimul său film, „Nuntă pe Valea Caraşovei”, din 1983, despre comunităţile sîrbeşti din Banat, a rămas neterminat (el fiind montat într-o formă finală ulterior şi accesibil vizionării).